Serbia ratează aurul la Olimpiada de la Beijing

25/08/2008

În mare parte, atleţii sârbi nu au reuşit să-şi transforme potenţialul în medalii olimpice, iar bloggerii se întreabă din ce motiv.

Balkanblogs pentru Southeast European Times – 25/08/08

Înotătorul american medaliat cu aur Michael Phelps (centru), medaliatul cu argint Milorad Cavic din Serbia (stânga) şi medaliatul cu bronz Andrew Lauterstein din Australia, aflaţi pe podiumul olimpic la proba de 100 m fluture, în cadrul ceremoniei de premiere. [Getty Images]

Atleţii sârbi nu au avut prea multe oportunităţi de a-şi asigura un loc pe podium la această ediţie a Jocurilor Olimpice de Vară, deşi Milorad Cavic se poate mândri cu finişul său, ieşind aproape la egalitate cu Michael Phelps. De ce nu s-au descurcat sârbii mai bine la Beijing? Bloggerii de pe B92 caută explicaţii.

Pentru Vracarac92, miezul problemei este lipsa mândriei naţionale. Când steagul sârb se înălţa peste satul olimpic, îşi aminteşte acesta, gazdele chineze au arătat un mai mare respect decât înşişi atleţii sârbi.

„Unul se scărpina, altul îşi freca nasul, altul îi şoptea ceva la ureche colegului său, un al patrulea şi-a băgat mâinile în buzunar… Niciunul dintre concurenţii noştri la Olimpiadă nu a intonat imnul naţional; niciunul nu şi-a ţinut mâna pe inimă”, scrie acesta. „Această imagine spune mute despre noi, sârbii, despre cât de puţin înseamnă conştiinţa naţională. În consecinţă, sunt foarte puţin atleţi sârbi care să fie dispuşi să dea totul pentru Serbia”.

Pentru a vedea un alt exemplu, adaugă Vracarac92, trebuie doar să vedem cum s-a comportat unul dintre cluburile fruntaşe de fotbal, Partizan. În mijlocul Olimpiadei, a ordonat ca doi dintre jucători să se întoarcă la Belgrad. Având această mentalitate, scrie el, „chiar şi medaliile pe care le-am obţinut reprezintă un bonus”!

Drug.clan nu este de acord. „Oare un atlet care aleargă pentru ţara şi poporul său, şi nu pentru el însuşi, aleargă mai repede?”, se întreabă el. „Îi felicit pe atleţii noştri pentru că nu s-au lăsat cuprinşi de înflăcărare în faţa simbolurilor naţionale, ducând mâna la inimă pentru ţară, popor şi aşa mai departe… Destul cu această nebunie care pretinde ca mai întâi contează ţara, apoi biserica, apoi familia şi abia, în final, eu”.

Serbia traversează o aşa-zisă criză de identitate, sugerează Antioksidant. „În acest moment, să spunem, că cetăţenii Serbiei [au o atitudine stranie faţă de] propria ţară, variind de la adoraţie oarbă la dispreţ absolut… însă vremurile trec, iar lucrurile se vor linişti”, speră acesta.

Potrivit lui Lidiaz, mentalitatea dominantă la nivelul ţării nu este una care să promoveze realizările. „Serbia dispreţuieşte succesul, îi dispreţuieşte pe aceia care realizează ceva indiferent de domeniu. Ştie cineva ce face astăzi Snezana Pajkic? Sau Vera Nikolic?... De ce Jasna Fazlic a cerut cetăţenie americană, iar Natasha Janic pe cea ungurească? Doar cei naivi, precum [Milorad] Cavic, pot crede că există condiţiile necesare pentru antrenament şi pentru trai”.

„Cavic… a crescut şi a devenit un atlet de top în Statele Unite”, replică vnk. „Nu a trăit niciodată cu senzaţia că statul, direct sau indirect, trebuie să-i asigure traiul. Studiază, înoată şi îşi creează singur oportunităţi. Ceea ce îl determină să se întoarcă în Serbia nu este dacă statul îi va oferi sau nu un acoperiş deasupra capului, ci dacă îi poate furniza condiţiile adecvate pentru a se antrena şi dacă piscina este sau nu încălzită”.